Nu te-ai trezit într-o zi epuizată. Ai fiert la foc mic, încercând să le faci pe toate.

Există o metaforă terapeutică despre o broască și o oală cu apă.

Se spune că, dacă pui o broască într-o oală cu apă clocotită, sare imediat afară. Dar dacă o pui în apă rece și încălzești apa încet, puțin câte puțin, nu observă pericolul și rămâne acolo.

E o poveste, nu un fapt biologic, dar ca metaforă pentru felul în care ajungem uneori la epuizare, mie mi se pare tare potrivită.

Cam așa e și cu noi.

Și mă gândesc aici mai ales la femei. La mame. La femeile care vor să le facă pe toate și, dacă se poate, să le facă și bine.

Începem cu vise mărețe.

Carieră, familie, copii, sănătate – a se citi sport, alimentație sănătoasă, somn suficient –, viață socială, relație de cuplu, dezvoltare personală și, eventual, ceva timp și pentru noi.

Doamne, Doamne, cum le mai înghesuim pe hârtie!

Ce frumos arată toate în agendă! Ce planuri, ce ambiții, ce intenții bune!

Și vai, vai de capul nostru ce iese uneori în final.

Epuizare. Vinovăție. Anxietate. Sănătate precară. Burnout.

Și toate astea pornind de la cele mai bune intenții.

Am ajuns să credem că epuizarea e un fel de premiu.

O medalie pe care o primești pentru că ai muncit suficient, pentru că ai fost o mamă bună, o profesionistă dedicată, o parteneră prezentă, o femeie care poate orice.

Că, dacă nu ești obosită până la epuizare, probabil n-ai făcut destul.

Nu?

„Trebuie să muncim din greu.”

O vorbă și o credință tare păcătoasă, pe care mulți dintre noi am crescut auzind-o.

Dar eu mă tot întreb: de ce trebuie să fie greu?

De ce nu putem munci și din pasiune? Din flow? Din bucuria de a face ceva ce are sens pentru noi?

De ce nu ne-am putea armoniza viața cu ceea ce ne aduce împlinire, nu doar cu ceea ce „trebuie”, cu ceea ce se așteaptă de la noi sau cu ceea ce aduce bani?

Sigur, banii sunt importanți. Responsabilitățile sunt reale. Și nu toate avem libertatea de a schimba lucrurile peste noapte.

Nu vreau să generalizez și nici să pretind că am găsit vreo rețetă universală.

Dar am câteva idei.

Și una dintre ele este că trăim mult prea des după niște programe pe care nici măcar nu ne-am întrebat dacă vrem să le păstrăm.

Asta am învățat. Asta am văzut. Asta știm. Asta facem.

Să fim harnice. Să nu dezamăgim. Să nu spunem nu. Să putem mai mult. Să demonstrăm că merităm.

Și uite așa mai creștem puțin temperatura apei.

Mai acceptăm o responsabilitate.

Mai renunțăm la o oră de somn.

Mai amânăm o întâlnire cu prietenele.

Mai sărim peste sport.

Mai ignorăm un simptom.

Mai spunem o dată „lasă, că pot eu”.

Până când corpul începe să spună ceea ce noi nu ne-am dat voie să spunem.

Ajunge.

Și apropo, știți ce e interesant?

Că tot greu poate fi și atunci când începem să facem lucrurile diferit.

Când spunem pentru prima dată „nu”.

Când punem o limită.

Când alegem să nu mai demonstrăm nimic nimănui.

Când ne permitem să ne odihnim fără să ne simțim vinovate.

Creierul nostru preferă adesea familiarul, chiar și atunci când familiarul nu ne face bine.

Amigdala, implicată în detectarea amenințărilor, poate participa la reacțiile de teamă și atunci când schimbarea ne scoate din zona cunoscută. Nu face însă singură diferența dintre pericol și siguranță; întregul creier participă la această evaluare.

Așa că da, uneori schimbarea sperie.

Uneori e inconfortabilă.

Uneori trecem prin frică, rezistență, poate chiar panică.

Dar partea faină a ființei umane este că ne putem schimba.

Creierul are această capacitate extraordinară, numită neuroplasticitate, de a-și modifica și consolida conexiunile prin experiență și învățare.

Putem construi noi asocieri. Noi răspunsuri. Noi moduri de a fi.

Puțin câte puțin.

Nu trebuie să ne reinventăm viața într-o zi. Nu trebuie să aruncăm totul în aer.

Poate începem prin a ne întreba de ce facem ceea ce facem.

Ce alegem cu adevărat și ce facem doar pentru că „așa trebuie”?

Ce ne hrănește și ce ne consumă?

Ce merită să păstrăm și ce a venit timpul să lăsăm jos?

Pentru că da, eu cred că există și viață trăită fain.

Nu perfectă. Nu lipsită de responsabilități, efort sau momente grele.

Dar o viață în care nu trebuie să te epuizezi ca să simți că meriți.

O viață în care munca poate avea sens, odihna nu trebuie justificată și bucuria nu e ceva ce primești doar după ce ai terminat tot ce aveai de făcut.

Poate că nu trebuie să învățăm să rezistăm la temperaturi tot mai mari.

Poate trebuie să învățăm să ieșim din oală.

Și să ne întrebăm, din când în când:

Eu cum vreau, de fapt, să-mi trăiesc viața?

Și ce aleg să mai duc cu mine?